de Nichita Stănescu
Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din gona calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mîna stângă către ei
și stinge tu conturul lor de lemn subțire,
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorc, pe brațul stâng.
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din gona calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mîna stângă către ei
și stinge tu conturul lor de lemn subțire,
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorc, pe brațul stâng.
2 comments:
in mod extrem de ciudat parca incepe sa-mi placa poeziile.sau nu stiu.. cel putin asta mi-a placut.ciudat
Imi place! Continua si pe domeniul asta... cu ceva propriu ;))
Post a Comment