Monday, March 3, 2008

Luna in camp
de Nichita Stănescu


Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din gona calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mîna stângă către ei

și stinge tu conturul lor de lemn subțire,
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul pe întins.

Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorc, pe brațul stâng.

2 comments:

laura said...

in mod extrem de ciudat parca incepe sa-mi placa poeziile.sau nu stiu.. cel putin asta mi-a placut.ciudat

reb3lle21 said...

Imi place! Continua si pe domeniul asta... cu ceva propriu ;))