Ilici pus pe glume

Un animal care-i numeste pe oameni "elemente"? Poate ca ce s-a intamplat in decembrie 89 este inca foarte neclar, dar ce s-a intamplat in 1991 este cat se poate de evident. Peste putin timp vom auzi ca de fapt a ar fi vrut si sa-i salveze de mineri pe protestatarii din Piata Universitatii? Cu ce o fi fost mai bun decat Alexandru Nicolski (a.k.a. Boris Grünberg)?
Credea probabil ca va fi erou si de pierde si de castiga.

Prietenii stiu de ce...

... acum urmeaza sa va spun o poveste. Va voi destainui de ce m-ati auzit candva pomenind despre baliga de Fenix (conform DEX-ului asa se scrie numele pasarii care in limba latina este cunoscuta ca fiind Phoenix). Nu va speriati nu este vorba despre un scaun realizat, adunat si amestecat de catre membrii formatiei Phoenix; nici gand sa-mi treaca asemenea idei prin creierul meu constipat, prin urmare puteti sa cititi linistiti mai departe pentru ca nu are sa vi se faca scarba daca nu vi s-a facut deja.
A fost odata ca niciodata un sambure de pruna ramas pe pamant intre firele de iarba. Era gol, rece, tacut si uscat. Cum a ajuns in acea situatie? E un fenomen tipic samburilor de prune sa ajunga astfel: cade pruna din prun, poate ca se mai rostogoleste si sare putin dupa ce se desprinde de pomul care i-a dat viata. Daca hazardul ii randuieste sa cada pe pamant bun poate ca intr-un an prinde radacini, iar dupa un timp mai indelungat, ceea ce a fost pruna devine prun si noul prun face la randul lui prune. Simplu, nu? Toata lumea stie. Daca insa nu se intampla astfel, atunci povestea poate lua diferite intorsaturi. Sa revenim insa la oile noastre, mai exact la samburele nostru de pruna. Cum a ajuns gol? Invelisul lui a suferit cateva muscaturi si a alunecat bucata cu bucata in stomacul unui copil feroce. V-as povesti si drumul pana in stomac si de la stomac mai departe dar as devia prea mult de la poveste; in acest scop exista manuale de biologie. Samburele cu putinul invelis ramas a fost aruncat de acelasi copil feroce in iarba (copilul se pare ca a nimerit pe pamant bun... intre prune). Au mancat furnicile ce a mai ramas pe samburele nostru si s-a uscat la soare. Apoi a venit toamna, apoi a venit mistretul, dar mistretului i-a fost greata sa rontaie dupa copil. Apoi a venit iarna si uite asa samburele nostru a devenit rece. Tacut a fost el dintotdeauna. Se apropia primavara iar fostii lui colegi de pom care au fost mai norocosi se pregateau sa se ridice incetisor. Nimic neobisnuit pana aici... dar... deodata... pe samburele nostru l-a plesnit ceva insuportabil de fierbinte. Soarta insa a fost de partea lui: nu avea sistem nervos si pe deasupra murise definitiv si irevocabil cu mult inainte ca pasarea Fenix sa treaca in zbor pe deasupra lui. O veverita curioasa il privea din apropiere, insa soarta n-a fost la fel de blanda cu aceasta... sucombase letal prin deces, incet, sub o baliga de Fenix si ca orice veverita, va dati seama ca avea sistem nervos. Spre deosebire de pasarea Fenix, baliga acesteia nu renaste din propria cenusa, prin urmare aceasta nu mai reprezinta nici un pericol.
Pe masura ce primavara intra in vigoare o buruiana incepea sa se ridice incet langa scena tragediei. Crestea intr-o zi cat cresteau altele in zece. Poate ca cenusa baligii de Fenix aducea un plus de fertilitate solului pe care cazuse, dar si omizile care o rodeau cresteau pe masura. Buruiana devenea tot mai mare. Vrejul de fasole din povestea lui Jack era mic copil iar uriasul isi facea planuri sa ajunga pe Luna, sustinut fiind de MA-SA.
To be continued...

Monolog

La parastasul lui Don Quijote

Trageţi cortina!
Morile de vânt au căzut în sfârşit
moarte, cu timpul,consumate de vânt
particulă cu particulă.

Amintiri

Nu ştiu ce mi-a venit de o vreme. Mă cuprind amintirile sentimentelor trecute... uneori îmi vin uşor şi rar, dar alteori mă înghesuie de nu mai ştiu pe care să-mi opresc gândul... dar mă bucură. Toate verile copilăriei(dar şi vacanţele de iarnă si de primăvară) mi le-am petrecut la ţară...
Dimineaţa plecam cu bunicul la câmp... Pe la amiază ne întorceam, mâncam, dormeam o oră,două sau porneam TV-ul,poate mai citeam sau meşteream ceva ... şi apoi iar la câmp sau muncă prin gospodărie... De copil ce eram, oboseala nu era niciodată o problemă. De îndată ce terminam munca, uneori, nici nu mai mergeam acasă împreună cu bunicul, mergeam să joc fotbal cu ceilalţi copii din sat. Nu purtam noi ceasuri de mână. Când se întorceau ciurdarii cu vacile de la păşune porneam şi noi spre casele noastre. Terenul de fotbal era în curtea şcolii din sat, iar vacile treceau prin faţa şcolii şi le vedeam din curte. Seara, după cină şi obişnuita cană cu lapte stăteam în pat şi, împreună cu bunicii şi sora mea, Corina, urmăream TVR 1.
Întâmplător, astăzi mi-a venit în gând numele de Gabriel Cotabiţă(n-am dat cu el mâna niciodată, dar din cauza lui am scris toate cele de mai sus)... şi m-am gândit apoi să-l caut pe youtube, că... cine ştie, poate îmi mai amintesc ceva. Mi-am şi adus aminte de Cerbul de aur... programul pe care îl aşteptam cu sufletul la gură în fiecare seară pe la sfârşitul vacanţelor de vară... Nume nu mai înşir aici, dar cred că filmarea următoare are să îi bucure pe unii