Tunelul -- Ernesto Sabato

"... în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu...
1
E de ajuns să vă spun că sînt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Măria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor şi nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine.
Deşi nici dracu' nu ştie ce trebuie să-şi amintească oamenii şi nici pentru ce. întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speţei umane. Cînd cineva spune: „Totul în trecut era mai bine", nu înseamnă deloc că pe atunci s-ar fi petrecut mai puţine lucruri rele, ci doar că — spre fericirea ei — lumea le-a dat uitării. Şi, la urma urmei, aceste vorbe nu au valoare universală. Eu, de pildă, mă caracterizez prin faptul că-mi amintesc cu preferinţă faptele rele şi aproape aş putea spune: „Tot timpul trecut era mai rău", dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de oribil precum trecutul. Ţin minte atîtea calamităţi, atîtea chipuri cinice şi crude, atîtea fapte rele, încît pentru mine memoria este un fel de făclie înspăimîntătoare străluminînd un sordid muzeu al ruşinii. De cîte ori n-am rămas, ceasuri întregi, uitat într-un colţ întunecos din atelier, după ce citisem în vreun ziar o ştire la rubrica crimelor! Adevărul este însă că partea cea mai neruşinată a rasei umane nu apare în-totdeauna aici; pînă la un anumit punct, criminalii reprezintă lumea cea mai cinstită şi mai inofensivă. Şi lucrul ăsta nu-l spun pentru că eu însumi aş fi ucis o fiinţă omenească: e o convingere profundă şi sinceră. Există undeva un individ periculos? Să fie lichidat şi gata! Iată ce consider eu o faptă bună. Gîndiţi-vă cîtă primejdie ar însemna pentru societate acest ins, dacă ar continua să-şi distileze veninul pe mai departe şi dacă, în loc să se termine cu el dintr-o dată, s-ar încerca împiedicarea acţiunilor lui prin anonime, bîrfă şi alte asemenea meschinării. în ce mă priveşte, mărturisesc că în acest moment regret mult faptul de a nu-mi fi folosit mai bine timpul cînd eram liber, pentru a lichida vreo şase-şapte indivizi din ăştia, pe care-i cunosc foarte bine.
Că lumea-i oribilă e un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Oricum, o singură dovadă ar fi suficientă: cu ani în urmă, am citit că într-un lagăr de concentrare un fost pianist s-ar fi plîns de foame şi-atunci l-au obligat să mănînce un şobolan. Dar viu.
Nu despre asta însă voiam să vă vorbesc acum; voi aminti mai încolo, dacă se va ivi prilejul, ceva în plus despre întîmplarea cu şobolanul.
Cum spuneam, mă numesc Juan Pablo Castel. S-ar putea să vă întrebaţi de ce vreau să-mi povestesc crima (nu ştiu dacă v-am spus că asta vreau) şi, mai ales, ce mă face să caut un editor. Cunosc destul de bine sufletul omenesc pentru a putea ghici că vă gîndiţi la vanitate. Gîndiţi-vă la ce vreţi, puţin îmi pasă: e mult de cînd nu mă mai interesează cîtuşi de puţin jude-cata şi dreptatea oamenilor. Presupuneţi, aşadar, că public această istorie din vanitate. In definitiv, sînt făcut ca orice om, din carne, oase, păr şi unghii, şi mi s-ar părea nedrept să cereţi, neapărat de la mine, însuşiri deosebite. Cineva se poate considera, uneori, un om deosebit; pînă cînd îşi dă seama că, de fapt, e la fel de meschin, murdar şi perfid ca şi ceilalţi. Despre vanitate nu spun nimic; cred că nimeni nu-i străin de acest important motor al Progresului uman. Mă fac să rîd cei ce obişnuiesc să vorbească despre modestia lui Einstein sau a altora de felul lui; motivul: e uşor să fii modest cînd eşti celebru; vreau să spun, să pari modest. Căci chiar şi atunci cînd ai impresia că nu există absolut nici un fel de vanitate, o descoperi totuşi deodată, în forma ei cea mai subtilă: vanitatea modestiei. De cîte ori nu ne lovim de astfel de indivizi! Pînă şi un om, real sau simbolic, ca Isus, faţă de care am simţit şi simt un pios respect, a rostit cuvinte datorate vanităţii sau, cel puţin, mîndriei. Ce să mai spun de Leon Bloy, care respingea acuzaţia de a fi orgolios prin declaraţia că şi-a petrecut întreaga viaţă slujind pe nişte oameni care nu-i ajungeau nici pînă la genunchi? Vanitatea se întîlneşte în locurile cele mai neaşteptate: alături de bunătate, de abnegaţie, de generozitate. Cînd eram mic şi mă în-spăimînta ideea că într-o zi mama va trebui să moară (cu timpul începi să înveţi că moartea nu-i numai suportabilă, ci chiar reconfortantă), nu mi-aş fi închipuit în ruptul capului că ea ar putea să aibă vreun cusur. Acum, cînd a murit, pot spune că a fost atît de bună cît poate fi un suflet de om. îmi amintesc că în ultimii ani, cînd eram deja un bărbat, descoperind în spatele celor mai bune fapte ale ei un nevăzut germen de vanitate sau mândrie, mă întristam. Ceva mult mai elocvent s-a petrecut cu mine însumi atunci cînd au operat-o de cancer. Pentru a ajunge la timp la spital, a trebuit să călătoresc două zile încheiate fără să dorm. Cînd m-am apropiat de pat, a încercat să-mi surîdă cu duioşie, căinîndu-mă (se înduioşa de oboseala mea!) iar eu am simţit, nedefinit, în adîncul meu, vanitatea de a fi ajuns la vreme. Am mărturisit acest lucru ca să vedeţi că nu mă consider nicidecum mai bun ca ceilalţi. Şi totuşi, nu-mi istorisesc crima din vanitate. Aş primi, poate, să mi se spună că o fac dintr-o oarecare mîn-drie sau orgoliu. Dar la ce bun această manie de a încerca să cauţi explicaţii la toate faptele pe care le săvîrşeşti? Cînd am început să vă vorbesc, eram ferm decis să nu dau nici un fel de explicaţii. Vreau să-mi povestesc crima şi atîta tot. Cel căruia nu-i place, să n-o citească. Deşi nu cred, pentru că tocmai cei care aleargă mereu după explicaţii sînt cei mai curioşi. Şi, sînt sigur, nici unul dintre ei nu va pierde prilejul de a citi, pînă la capăt, istoria unei crime.
Aş fi putut să păstrez pentru mine motivele care m-au făcut să scriu aceste pagini de mărturisiri; dar, cum n-am nici un interes să par excentric, voi spune adevărul, care-i foarte simplu: m-am gîndit că vor fi citite de multă lume, pentru că de pe acum sînt celebru; şi cu toate că nu-mi fac prea multe iluzii, mă însufleţeşte o nădejde palidă de umanitate generală; poate voi găsi printre cititori o fiinţă care să mă înţeleagă, FIE ŞI UNA SINGURĂ.
„De ce — s-ar putea întreba cineva — doar o palidă nădejde, dacă manuscrisul va fi citit de-atîta lume?" Acesta-i genul de întrebări pe care le consider inutile. Ştiu, ele trebuie prevăzute, pentru că oamenii pun în mod obişnuit fel şi fel de întrebări, care, la cea mai superficială analiză, se dovedesc inutile. în faţa a o sută de mii de oameni de altă limbă pot să vorbesc şi să ţip pînă cad la pămînt, pentru că nimeni nu m-ar înţelege. Vă daţi seama ce vreau să spun?
O singură persoană m-ar fi înţeles. Persoana pe care am ucis-o.

Toţi ştiu că am ucis-o pe Măria Iribarne Hunter. Dar nimeni nu ştie cum am cunoscut-o, ce fel de legături au fost între noi şi cum de mi-a venit ideea s-o ucid. O să încerc să povestesc totul imparţial, căci deşi am suferit mult din cauza ei, nu am pretenţia stupidă de a fi perfect.
în salonul de Primăvară din 1946 am expus o pînză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporţionată şi bine construită. Avea, în sfîrşit, toate atributele pe care aceşti şarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală". Dar sus, în stînga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală.
Nimeni nu s-a oprit asupra acestei scene: treceau cu privirea pe deasupra ei ca peste ceva secundar, poate decorativ. Cu excepţia unei singure persoane, nimeni nu părea să înţeleagă că această scenă reprezenta ceva esenţial. Totul s-a petrecut în ziua vernisajului. O fată necunoscută a stat mult timp lîngă pictura mea, fără să dea atenţie femeii din prim-plan, care privea copilul jucîndu-se. în schimb, a privit îndelung scena cu ferestruica, şi-n acest timp am avut certitudinea că trăia izolată de toată lumea: n-a văzut şi n-a auzit pe nimeni dintre toţi cei ce treceau sau se opreau în faţa pînzei mele.
Am observat-o tot timpul cu nelinişte. Apoi, în timp ce mă zbăteam între o frică invincibilă şi o dorinţă puternică de a o striga, s-a pierdut în mulţime. Ce fel de frică? Poate ceva asemănător cu frica de a-ţi juca toţi banii strînşi într-o viaţă pe un singur număr. Cînd a dispărut m-am simţit nefericit, furios, gîndindu-mă că, între milioanele de locuitori anonimi din Buenos Aires, s-ar putea să n-o mai văd niciodată.
În noaptea aceea m-am întors acasă nervos, nemulţumit, trist.
Pînă s-a închis salonul, m-am dus în fiecare zi acolo şi m-am aşezat cît se poate de aproape pentru a putea recunoaşte pe cei ce se opreau lîngă tabloul meu. Ea n-a mai apărut.
Lunile următoare m-am gîndit numai la ea şi la posibilitatea de a o reîntîlni. Şi, într-un fel, am pictat numai pentru ea. Ca şi cînd scena cu ferestruica ar fi început să crească, să-mi invadeze toate pînzele, întreaga operă."

Dacă am stârnit cuiva interesul mai trebuie să vă precizez faptul că această carte se găsea la editura Humanitas. Sper că se mai gaseste.