Luna de la capăt

O ploaie grea din lună
sălbatic pică-n fum.
Cu stropi grei îmi loveşte
ruina
clădită peste drum.

Pavajul rece curge
spre negrul zării seci
cu pacea şi speranţa
liniştii de veci.

Dorul mi se scurge
prin vene şi din vene.
Croieşte printre pietre,
de un roşu stins,
o cale fără noimă
spre o inimă rămasă
acolo,
sub ruină,
peste drumul necuprins.


Sub aripi albe creşte noaptea.
Pavajul o răstoarnă,
iar dorul cade-n cer
şi stropii îi iau locul
şi-n loc se adun-o baltă.
Dar sângele se adună
în altă baltă-n cer.

Stropii lovesc piatra
şi o curăţă de pete:
petele de dor-
de dor de tu,
de dor de eu,
de tu şi eu,
de dor de tu şi eu.